Vama copiilor

Stau in Vama la Stuf, locul unde ultimele doua zile si doua nopti m-am simtit acasa, privesc marea si ma gandesc ca de mult timp nu am mai scris pe blog.

Totul s-a schimbat intre timp pentru mine profesional. Am realizat in tot acest timp, de cand nu ne-am mai vazut (pe blog) ca profesional prind contur si ma desavarsesc.

Am inceput cel mai tare curs ed educatie din lume, cursul Montessori pentru 0-3 ani si acesta este pasul pentru intregirea mea ca profesionist in lucrul cu parintii si copii. De acum pot spune ca pot prelua copilul din burtica, ca educator prenatal, sa fiu alaturi de mama si copil cand acesta se naste, ca doula, sa o consiliez pe mamica in alaptare, ca si consilier in alaptare, si sa continui marea arta de creatie, educarea copilului, ca educator montessori.

Dar pentru ca fiecare dintre noi avem nevoie de momentele noastre de deconectare vineri seara am urcat cortul si toate cele necesare si am plecat spre Vama singura sa fiu doar eu cu sufletul meu si marea mea drag. Marea care m-a primit langa ea in cele mai frumoase momente ale mele, nastearea mea, nasterea Mariei mele si nasterea mea ca alt om cand am tinut pentru prima data in brate minunea mea de copil.

Asa arata sambata dimineata cerul Vamii, o Vama care a devenit a copiilor:

Mi-am asezat casa spre mare pentru o simti si auzi si pentru a fi parte din maretia ei.

In aceste doua zile petrecute aici am inteles de ce acum ceva ani cei de la Vama Veche cantau despre omul plajei, omul care nu-si mai doreste sa plece din Vama si chiar am intalnit aici acel om. il cheama Tigaita.

Am observat insa ca Vama a devenit intre timp a copiilor. Tinerii care acum zece ani veneau aici in Vama sa se simta liberi vin acum cu copiii care sunt crescuti in acest spirit al libertatii si al uniunii cu natura.

 Simt spiritul acela de libertate care ma face sa imi iau zborul, care ma determina sa merg mai departe si mai departe. Simt cum aceasta generatie va fi cea care va renaste Vama asa cum era ea odinioara. Acesti copii care desi au cativa ani nu stiu ce este frica, neincredere, "sa iti fie rusine", cei crescuti cu scutece textile, nascuti natural si alaptati pana la varsta auto intarcarii. Acesti viitori adulti vor sti cum sa reconstruiasca spiritul Vamii.
Au fost doua zile exceptionale in care am intalnit prieteni si necunoscuti cu care m-am imprietenit, oameni de caracter.

Am facut poze exceptionale si baie in mare la rasarit.

Am explorat si redescoperit cu alti ochi o zona din Vama, am ras si am simtit cum viata poate fi traita ca si cum ai fi pe o insula pustie ca un pasager naufragiat.

Am simtit ca zbor chiar daca nu am facut-o cu adevarat. M-am incarcat energetic pentru inca un timp de stat in Bucuresti.

Am plecat din Vama cu un sentiment ca acolo ar trebui sa stau mai mult si cu regretul ca in aceasta experienta nu am putut sa fiu alaturi de zana mea, fetita mea minunata de 3 ani si un pic care anul trecut a fost cu mine in Vama si a simtit tot ceea ce am simtit si eu. Care fugea pe plaja la cinci dimineata si striga "Mama unde este rasaritul?"

Azi de dimineata am reintrat in febra aglomeratiei din Bucuresti, cu cozi interminabile la semafoare.

Am ajuns insa la copiii mei dragi de la gradi care au reusit sa imi pastreze spiritul Vamii in suflet.

Nu este rau ca din cand in cand sa ne dam voie sa traim experientele asa cum vin ele, sa avem incredere in instrinct chiar daca ratiunea ne spune "fugi". 

In Vama totul este posibil!

La zi de Valentine's

Nu-mi mai amintesc de cand nu am mai "sarbatorit" a lui Valentin zi. S-a intamplat asta nu pentru ca in toti acesti ani nu as fi fost indragostita ci pentru ca mi se pare ca oamenii in acesta zi isi amintesc SUBIT ca ar trebui sa ii arate celor de langa ei ca ii iubesc.
Am invatat insa, de cand sunt mama, ca iubirea adevarata se arata zi de zi, am invatat asta de la un ghemotoc de om care imi insenineaza fiecare zi. Am simtit pe pielea mea ce inseamna iubire neconditionata. Iubirea care nu cere nimic pentru a se darui, iubirea care vine fie ca vrei fie ca nu vrei.
Aseara purtam o dicutie "de adulti" cu Mariuca. O intrebam ce are de gand sa faca maine pentru ca este Valentine's day. Ma intreaba ce este asta si ii spun povestea celor doi intragostiti bla bla...Si ea: "dar oamenii se pot iubi si daca nu au o zi speciala, eu te iubesc in fiecare zi ca de Valentine's". Ce dovada mai mare de iubire pot primi de ziua indragostitilor?
Nu spun ca nu mi-ar fi placut sa ma trezesc de dimineata in aburi de cafea proaspata si cu un trandafir galben cu margine rosie pe noptiera. Mi-ar fi placut sa ma trezesc sarutata de un domn, care daca s-ar putea sa fie si chipes, mai bine. Un domn care sa ma rasfete si sa imi faca micul dejun. Sufletul meu insa s-a umplut azi dimineata cand Maria s-a trezit prima si a inceput sa imi cante la ureche: "Scoala-te, scoala-te puturosule", dupa care tot ea "mami acum tre' sa zici: nu ma scol, nu ma scol, ca mi-e tare somn". Dupa care ne-am tavalit putin prin pat si ne-am juganit, am coborat din pat si ne-am continuat rutina.
Ieri si alaltaieri am fost in semi depresie, simteam ca in jurul meu totul se darama si nimic nu se mai recladeste. Seara insa cand ma intalneam cu zana, nu printesa...ca ele nu au puteri, primeam toata energia pozitiva de care aveam nevoie si ca printr-o minune deveneam vesela.
Nu este usor sa fii parinte separat, nu e usor sa incerci sa echilibrezi energia feminina cu cea masculina de care fetita mea are nevoie pentru o dezvoltare arminioasa. Incerc insa sa ii dau cel mai bun exemplu in acest sens si sa poata lua de la mine si de la tatal ei ceea ce crede ea ca are nevoie.
Aceasta de sus sunt eu, Codruta, mama Mariei. Cea care este fericita si implinita pentru ca are un copil minunat, un exmplu de fericire, iubire si daruire totala.
Insa mai exista o Codruta, femeia din mine care inca se simte trista, suparata, ranita, abandonata. Nu isi gaseste reperele pentru a se aduna din cenusa phoenix-ului propriu. Codruta care are ca exemplu doar pe ea insasi, cea care a murit si a inviat de mii si mii de ori.
Si cum azi peste tot se vorbeste despre dragoste, indragosteala si lucruri de'astea de "corasone", mai mult decat oricand parca ranile din sufletul femeii Codruta sunt mai puternice si mai dureroase.
Ma simt parca prinsa in caruselul propriei mele vieti, un carusel care se invarte cu o viteza ametitoare. Am insa doua variante: sa cobor din mers, cu riscurile de rigoare asumate sau sa raman acolo pana cand acest blestemat de carusel se va opri.
Uneori ma privesc in oglinda si imi spus: "te iubesc, te iubesc mai mult decat as putea crede" insa in alte zile, blestemata de oglinda parca imi arata altceva si imi vine sa o sparg. Imi arata parca chipul unei alte femei...una trista si cu moralul mai jos decat nivelul marii.
Concluzie...ca mama sunt cea mai fericita indragostita de pe Pamant si Luna si toate planetele, ca femeie sunt o vestnic indragostita de DRAGOSTE si DEGEABA.

Dupa 3 ani...

Scriam acum aproximativ 3 ani despre nastrea Mariucii mele aici http://codrutabrustur.blogspot.ro/2011/01/nasterea-mariei-sofia.html.
Acum dupa ce toate informatiile si trairile pot spune ca sunt total asezate si calculate pot vobi mai "la rece" depre evenimentul care mi-a schimbat viata.
O sa va spun inca de la inceput ca nasterea pe care am avut-o o privesc si acum ca fiind cea pe care mi-am dorit-o.
Privesc retrospectiv si imi dau seama ca am fost o femeie puternica, care a stiut ceea ce vrea, care si-a ascultat instinctele si care a fost o "fiara" pentru ea si copilul ei.
Au trecut trei ani, ani in care nasterea, alaptarea, prezenta Mariucai mi-a schimbat radical viata. In acesti trei ani am fost mama, iubita, gospodina, angajata si multe altele. Cel mai important dintre rolurile mele ramane insa cel de mama a copilului ideal, Mariuca mea.

Ieri am sarbatorit-o pe Mariuca, au fost la noi oameni dragi mie si copiii cu care Maria a crescut. Cea mai de pret insa a fost prezenta tatalui ei. Chiar daca eu si el nu mai suntem un cuplu este uimitor cum in rolul de parinti ai Mariei putem colabora.
Este un gest de nepretuit sa simti ca esti sustinut. Imi pare rau ca pentru a simti toate aceastea a fost nevoie sa diseminam rolurile din viata noastra si sa ramanem doar parintii Mariei insa vad cum acest lucru ii face foarte bine ei.
In acesti trei ani m-am transformat profund. Dupa ce am devenim mama am inteles cat de important este ca mamele si viitoarele mame sa aiba acces la informatii si cat de minunat este sa poata fi sustinute in timpul sarcinii, la nastere, in alaptare si pe urma in educarea copiilor.
Ajungand la aceasta concluzie am decis sa ajut si eu cu o farama, m-am format ca educator prenatal, doula (moasa emotionala, "servitoarea" femeii in travaliu) si consilier in alaptare. De curand, de cand am inceput serviciul la corporatie, am pus pe picioare,si mergem cu pasi mici impreuna, cu un coleg, la fel de implicat in educarea copilului sau, un proiec. Tinem intalniri de parenting cu cei care au copii la noi in companie.
Este minunat sa vad ca lucrurile se schimba incet incet in jurul meu, realizez ca acum fata de acum trei ani lucrurile s-au transformat si s-au schimbat in bine in lumea asta a nasterii, alaptarii si a parenting-ului si sunt tare mandra ca am putut sa ofer o farama din mine pentru asta.
Simt cum viata mea aceasta trebuie sa fie, ca trebuie sa ma implic in a ajuta mamicile si viitoarele mamici. Am ales calea asta si simt ca acesta este drumul karmei mele.
Am avut nevoie de ceva timp pentru a intelege totul cu luciditate.
Anul care este aproape de sfarsit mi-a adus multe schimbari in viata si multe schimbari de perspectiva. Am intalnit oameni care mi-au marcat existenta, oameni de la care am invatat multe, oameni care m-au invatat sa iubesc, sa ma iubesc, sa fiu empatica si sa privesc viata prin ochii iubirii. A fost un an in care am trecut printr-o separare, despartirea de un iubit, insa in care am regasit tot in el tatal ideal pentru copilul meu/al nostru.
Este anul in care am inteles ca intr-o imbratisare poti regasi multa conexiune si ca prietenii conteaza foarte mult insa noi contam mai mult decat orice. Anul in care am invat sa fiu toleranta si sa empatizez in mod real, anul in care am inteles ca iubirea de mama si tata nu stau in alaptare, nastere sau tipul de educatie ci in faptul ca fiecare parinte face totul pentru binele propriului copil.
Ii multumesc Universului pentru ceea ce mi-a dat in acest an, multumesc ca am reusit sa invat ca suferinta si durerea nu sunt decat  alta fata a iubirii si ca fara ele nu putem constientiza puterea nemarginitei iubiri.
Pot spune cu mana pe inima ca ma 2013 a fost un an foarte plin insa cu multe realizari profesionale si personale. Ca va fi un an pe care mi-l voi aminti cu drag.

Parinte separat - Parinte singur

De ceva timp incoace, asa cum probabil ca stiti sunt un parinte separat. Nu o sa mai bat apa in piua pe faptul ca dupa o relatie de cativa ani m-am despartit si ca in urma relatie a aparut Mariuca, fetita mea, in decembrie 2010.

Scriu acesta postare pentru ca in ultima vreme primesc  foarte des compasiune din partea celorlalti cand aud, afla etc faptul ca sunt un parinte separat. Sintagmele in general sunt: “vai esti parinte singur”, “imi pare rau, cred ca este greu sa cresti un copil singura”.

Acest articol exact acest tip de subiect o sa il abordeze, parinte separat vs parinte singur.

Nu o sa scriu ca nu sunt singura pentru ca o am pe Maria, fetita mea. Asta mi se pare cea mai mare ipocrizie, sau cel mai usor refugiu al unui parinte separat. Se centreaza exclusive pe copil si uita de nevoile sale. Cel mai trist este insa ca la un moment dat uitandu-se retrospectiv isi da seama, si uneori chiar transmite copilului ca “s-a sacrificat pentru el”. Acest lucru nu poate decat sa il afecteze psihologic pe copil si chiar sa ajunga sa se invinovateasca pentru viata ratata a mamei respectiv a tatalui.

Din punctual meu de vedere este o mare diferenta intre un parinte singur si un parinte separat, si nu ma refer aici doar la aspectul unei posibile relatii. De multe ori ne putem simti singuri chiar si intr-o relatie.

Este foarte important, atunci cand vorbim de separarea dintre parinti ca acestia sa pastreze o relatie rezonabila. Este important sa poata trece peste traumele relatie sot-sotie, iubit-iubita  si sa se axeze exclusiv pe relatia mama-tata, singurul element care ar trebui sa ii lege in aceasta situatie.

Din momentul in care cei doi fosti parteneri reusesc sa fie doar cei doi parinti ai copilului/copiilor parintii nu mai sunt singuri iar copiii pot sa se bucure de dragostea ambilor parinti.

Am observant ca, de foarte multe ori, atunci cand se vorbeste despre un parinte separat si care inca nu este angajat intr-o alta relatie, ceilalti il compatimesc gandindu-se ca este dificil sa gaseasca pe cineva care sa fie tata respective mama pentru copil/copii. Incerc in acest context sa explic celor care, personal, ma compatimesc spunandu-mi asta ca, Maria, fetita mea, are un tata si nu imi doresc un alt tata pentru ea. Copilul meu nu are nevoie de un tata si daca cineva, candva, va fi in viata mea, va fi acolo ca partener al meu si sper prieten al Mariei nu ca tata pentru ea.

Nu o sa neg ca imi doresc nespus de mult ca daca apare cineva in viata mea sa fie o persoana care sa o respecte pe Maria, sa o indrageasca si poate chiar iubeasca. Sa ma respecte pe mine, relatia cu Maria si relatia dintre mine si A ca parinti ai Mariei.

Asadar oameni dragi noi parintii separati nu suntem neaparat singuri. Avem prieteni si familie, avem o viata de care ne bucuram si cei mai multi dintre noi, chiar daca avem deja unul, doi sau chiar trei copii ne putem gasi fericirea langa alt partener.

Parinti separati - Transformarea in parinte separat

Heloo, heloo.

Nu am mai scris de mult pe blog insa de aceasta data a aparut o tema care pentru mine a devenit de ceva vreme de interes. Acum ceva timp am devenit o mama separate. Astfel, o sa am cateva postari pe blog care o sa trateze aceasta tema: parintii separati.

Cei care ma cunosc  stiu ca sunt mama unei fete, Maria Sofia, nascuta in decembrie 2010. Ca Maria este copilul pe care mi l-am dorit si pe care imi doresc  sa il cresc cu dragoste, prezenta, empatie. Sa ii ofer poate toate cele care, atunci cand eu eram mica, mi-au lipsit. Eu am fost un copil crescut cu foarte multa dragoste de bunici  pana la 5 ani si dupa am locuit cu mama, tata si sora mea mai mica cu trei ani, insa prezenta bunicilor in viata mea a fost constanta si de bun augur.  Bunicul s-a dus in 2003, bunica insa ma mai sfatuieste si acum la cei 74 de ani ai sai. Mama a incercat sa se implice cat mai frumos in educarea noastra insa ceea ce a reusit a fost sa devina mama eroina, sau heroina. Ajunsese sa devina dependenta de noi si sa ne transmita toate trairile, sentimentele, fricile, angoasele si uneori furia pe care o simtea fata de tata. Tatal meu in schimb, s-a implicat doar financiar in vietile nostre, asigurandu-se ca nu ne lipseste nimic. Ne-a iubit din umbra, iar cand am ajuns “oameni mari” ne-a apreciat tot din umbra.

Parintii mei, mama+tata, au avut tot timpul o relatie zbuciumata. Eu si Raluca, sora mea, am fost deseori prezente la discutiile lor pe teme financiare sau de fidelitate. De multe ori ma gandeam oare de ce nu se despart daca pare ca nu se iubesc. Raspunsul nu l-am gasit nici pana acum, sunt insa sigura ca ei il au. De multe ori am intrebat-o pe mama, cu care mi-am permis/imi permit sa vorbesc de-astea, de ce nu s-a despartit de tata. Raspunsul  a fost de fiecare data unul ambiguu care insa cuprinde ceva ce m-a lovit foarte tare. Raspunsurile ei m-au afectat pentru ca de fiecare data se terminau  cu “am stat pentru voi, pentru a va fi voua bine”. Nu a avut niciodata puterea sa recunosca, sau poate nu a inteles ca a ramas in relatie fiindu-i frica ca nu se va descurca pe cont propriu.

Din perspectiva copilului Codruta va spun: un astfel de raspuns doare, invinovateste si face faramite mici mici sufletul copilului. Asadar as fi preferat ca parintii mei sa se desparta, as fi preferat ca mama sa nu “stea cu tata pentru noi”, as fi preferat sa mananc o coaja de paine la mama sau la tata dar sa nu ii mai aud certandu-se.

Lucrez de ceva timp in terapie acesta problema, vinovatia pentru viata de cuplu esuata a parintilor mei. Tema a inviat insa in sufletul meu cand dupa o relatie de 5 ani am luat decizia de a ma separa de A, tatal fetei  mele.

Recunosc, nu am avut cu A niciodata o relatie solida. Relatia noastra a fost una  foarte pasionala, o relatie bazata pe trairea clipei si a momentului, pe adrenalina determinate de viteza de pe motocicleta cu care ne plimbam in noptile de vara pe Kiseleff cu 140 km/h. In acest context aparitia sarcinii si dupa 9 luni  a Mariei a dezechilibrat relatia care a fost intr-un echilibru firav oricum.

Timp de 2 ani si un pic am trait impreuna viata de familie in trei. In acesta perioada eu am uitat sa fiu altceva decat mama Mariei. Am uitat sa fiu femeie sau iubita, am uitat ca langa mine era un barbat si aveam din partea lui doar asteptari de tata. A fost o perioada in care eu m-am centrat pe Maria, in care nu am existat nici macar eu pentru mine si in care  A parca lipsea din peisaj. Nu exista pentru mine decat Maria care avea: nevoi, dorinte, cerinte care trebuiau rezolvate imediat. Nu m-am mai pieptanat, nu m-am mai epilat, nu m-am mai ingrijit si nu m-am mai iubit pe mine si pe partenerul meu. Toate aceste elemente au dus incetul cu incetul la degradarea relatiei dintre noi femeie si barbat si intre noi mama si tata.

Fostul meu partener  probabil ca nu stia cum sa reactioneze la aceste schimbari, cum sa reactionezi  cand femeia pasionala pe care o aveai langa el pana atunci se transformase in mama nepieptanata, neingrijita si care nici macar nu avea ochi pentru el, care nu facea altceva decat sa alapteze si sa ajute alte mame sa alapteze. Reactia lui, una probabil normal din aceea perspectiva, a fost de respingere, de acuzare, de transmitere de vinovatie, de lipsa a suportului in lucrurile legate de Maria.

Am auzit deseori fraza “tu ai facut-o dependenta de tine, stai cu ea daca asa ai facut-o” atunci cand il rugam sa stea cu Maria 2 ore/ saptamana pentru a merge la sala spre exemplu, pentru ca da…aveam moment in care imi doream sa fiu doar eu cu mine. Momente pentru care ma simtea dupa foarte vinovata, “cum am fost in stare sa ma gandesc ca as putea lipsi 2 ore de langa fata mea”. Si astfel reintram in cercul vicios al centrarii exclusive pe Maria si al chestiunilor legate de parenting.

Decizia separarii a venit insa in momentul in care Maria, copilul nostru extraordinar, a inceput sa ne spuna: “mama nu il mai certa pe tata”, “tata nu o mai certa pe mama” sau urla spunand “nu va mai certati”. Acesta a fost momentul in care la mine s-a facut declik-ul. Momentul in care mi-am spus in interior: “eu nu voi fi mama, voi avea curajul necesar sa plec pentru a nu-mi traumatiza fata intr-o astfel de relatie”. Dar nu am plecat imediat definitiv, am plecat, m-am intors si tot asa, pana intr-o zi cand decizia a fost definitiva.

Din acel moment a inceput viata mea de parinte separate, in acel moment am devenit alta, din acel moment am simtit ca pot fi si mama si femeie.

Mi-a fost greu la inceput pentru ca Mariuca statea majoritatea timpului la mine, iar eu eram coplesita de schimbarile care apareau zi de zi in viata noastra, a mea si a ei. Simteam ca e nevoie sa o ocrotesc, sa nu simta ca noi doi, parintii ei nu mai suntem impreuna. Nevoie pe care de-altfel o simt si acum.

In timp am inceput sa ne calibram si sa intelegem, mai ales eu, ca Maria are doi parinti si ca amandoi au dreptul sa se implice in viata ei in egala masura. Ca ea are nevoie de amandoi parintii prezenti, lucizi, si implicati in viata ei. Acela a fost  momentul in care am daramat zidul dintre Maria si tatal ei, momentul in care am lasat-o sa se desprinda de mine (recunosc a fost ca o fasie de banda adeziva pe care ti-o deslipesti dintr-o zona cu pilozitati) incet, incet. A fost greu la inceput sa vad ca Mariuca se simte bine si cu tatal ei, sa vad ca el (care pana la separarea noastra parea total neimplicat afectiv) o iubeste si ingrijeste foarte bine. M-am simtit inclusiv tradata de copilul meu caruia simteam ca i-am dat totul si el ce face acum…il iubeste pe ta-su. Ulterior aceste sentimente care semanau mult cu panica, cu anxietatea de separare,  s-au transformat in liniste, in siguranta faptului ca Maria este iubita indiferent unde se afla, la mine sau la el.

Incetul cu incetul am inceput sa ma redescopar ca femeie, sa ies din rolul de mama si sa pot fi si altceva. Inca sunt in acest proces complex care probabil va mai dura, insa vad mici rezultate ale transformarilor prin care am trecut in ultima vreme. Ma simt mai femeie, mai frunoasa, mai apreciata, mai mult EU. Pe de alta parte reusesc sa vad relatia cu fetita mea nu numai din perspectiva mamei closca care isi dorea puiul doar pentru ea si nu era dispusa sa isi ridice aripile pentru ca acesta sa invete sa umble singur. Simt ca relatia cu Maria a prins alte valente, ca unele lucruri sunt mai simple, insa au aparut altele care devin complicate.

Temele din acest moment sunt “cum sa reusim, noi parintii Mariei, sa o protejam de trauma separarii noastre”, “cum sa nu o derutam cand ea locuieste trei zile la unul si trei la celalalt”, “cum vom proceda atunci cand decidem, fiecare dintre noi, ca am gasit persoana potrivita pentru a intemeia o noua familie”, “cum va reactiona Maria la aparitia unei alte figuri masculine/feminine in viata ei, si in viata parintilor ei” .

Sunt sigura insa ca lucrurile se vor aseza singure, ca timpul, rabdarea, si prezenta in viata noastra si in deciziile pe care le vom lua vor rezolva si vor da raspunsul la toate cum-urile care apar in fiecre zi, atat in legatura cu noi insine cat si in relatia cu Maria, copilul nostru minunat si unic.

De curand, in contextul realizarii nevoii pe care parintii separati o simt in a comunica si cu alti parinti aflati in situatii similare, am facut impreuna cu Mihail Musat (si el parinte separat care are un baiat extraordinar de 1 an si 9 luni) un grup resursa pe facebook dedicat lor si pregatim si intalniri de suport offline.
In acest grup ( Parinti separati - parinti autentici, https://www.facebook.com/groups/168448820026598/), care este definit ca fiind: "dedicat parintilor separati, tatici si mamici" si unde "ne propunem sa facem schimb de resurse (carti, filme, articole, evenimente, specialisti) si sa aflam raspunsuri la intrebari care ne procupa legat de acest subiect (parinti separati), sunt bineveniti parintii separati indiferent de varsta sau numarul de copiii :), parintii separati care doresc sa se informeze si sa fie cat mai implicati si prezenti in viata lor si a copiilor lor. 

Saptamana Mondiala a Alaptarii - Marturii de la mame - 2 august

In cea de-a doua zi a Saptamanii mondiale a Alaptarii voi publica povestea Mariei (Cuc) Iancu care a fost sustinuta de Roxana Dudus, consilier in alaptare La Leche League:

"Ma numesc Maria (Cuc) Iancu si sunt mamica unei fetite de 4 luni jumate alaptata exclusiv.

 Problemele in ale alaptatului au inceput din ziua cand s-a nascut micuta, dar ajutorul specializat l-am cerut doar dupa o luna....pana atunci nici nu stiam ca exista consilieri in alaptare...

Fetita mea s-a nascut la 37 de sapt si 5 zile cu o greutate de 2570 g /45 cm:).Din aceasta cauza asistentele care veneau sa ma ajute sa alaptez ma indemnau sa ii dau la biberon pt ca este prea mica si nu are putere sa suga si nu va creste in greutate. La indemnul soacrei, care m-a asigurat ca imi va lua sanul cum vom ajunge acasa , i-am dat in spital la biberon, laptele meu muls, ca sa creasca dupa ce a avut scaderea fiziologica pana la 2400 g... si a crescut binisor,iar in 4 zile a ajuns pana la 2500g si ne-au dat drumul acas. De-aici a inceput stresul..Perioada in care am "dezvatat-o" de biberon a fost scurta, dar multumesc Domnului ca nu a patit nimik fetita mea si in 3 zile, aproape, a acceptat sanul si am reusit sa o atasez corect, fara ragade. Eu foloseam la inceput ft des compresia sanului, ca sa ii fie ei mai usor, desi nu stiam ca este chiar indicat asta, cei din jur ma indemnau sa nu o fac ca asa o ajut si ea nu va invata sa suga si va fi lenesa, dar eu m-am bazat mai mult pe instict si pe faptul ca nu mi-a placut sa o chinui, ea fiind obisnuita sa ii curga ma usor din biberon.... Asta a trecut cum a trecut, pana am cantarit-o si am observat ca a pus doar pana la 2900g in prima luna , de-aici au inceput temerile cunoscute a tuturor mamelor ce alapteaza :Daca nu am suficient lapte pentru fetita mea ?! , De ce nu a crescut sau poate am lapte slab?, cum tot auzeam vorbindu-se. Pornind de la acest lucru, ingrijorata fiind dar dorindu-mi enorm sa alaptez, am cautat articole si am dat peste cel care vorbea despre "cresterea in greutate a copiilor alaptati" de pe blog-ul atasatlasanulmamei al Roxanei Dudus, acolo i-am scris despre ingrijorarea mea, iar ea mi-a raspuns dandu-mi si numarul ei de telefon. Am sunat-o si ea a fost persoana care m-a incurajat si mi-a explicat cum iau copiii alaptati in greutate, m-a linistit si am pornit increzatoare inainte cu alaptatul.

Asta a durat cam inca o luna, in care i-am ascultat sfaturile si am alaptat la cerere, cand dorea pitica.Problema devenise acum ca prea dorea sa stea la san, mai tot timpu, 2-3 ore in continuu...cum o luam de la san statea 10 min apoi iar plangea  si nu se linistea decat la san, iar eu eram frustrata...avand in familie cumnate ce alaptau, iar puii lor statea maxim 20 de minute la san, apoi 2 ore fara... ma napadeau iarasi ganduri, mai ales cand ma mai intrebau si cei apropiati, daca curge ceva acol, sau...imi spuneau sa imi duc laptele la analiza sa vad de este "bun". Atunci am hotarat sa ii scriu din nou, un mail lui Rox, (imi era cumva sa o sun, crezand ca poate nici nu ma mai tine minte) spre mirarea mea, ea mi-a spus din nou sa o contactez si am ramas asa surprins placuta cand mi-a raspuns si mi-a zis pe nume...Simteam ca vorbeam cu cineva asa de familiar mie ...Ea din nou mi-a explicat ca sanul nu este doar pt hrana, ci si pt confort, sau sete , sau doar cand ma vrea sa fiu aproape de ea... si ca va trece si perioada asta...M-a linistit! dar nu pentru mult timp pentru ca a urmat puseul de 3 luni, iar eu cum inca nu eram increzatoare in fortele proprii, intr-o zi de agitatie maxima a fetitei mele si stat la san o ora jumatate, i-am dat-o cumnatei (ce are un baietel cu 10 zile mai mare si alapteaza) sa ii dea sa suga de la ea... si cu stupoare am vazut cum dupa 10 minute de san fetita mea, si-a tras caputul si nu a mai vrut sa suga...iar mie niciodata nu mi-a lasat singura sanul :(, iar intrebari, iar stres...apoi urmand ca in zilele acelea cumnata mea sa se mulga si sa scoata 100 ml iar eu cand am incercat doar cativa stropi am reusit sa scot...Atunci cred ca daca nu sunam din nou la Rox (cred ca am innebunit-o cu telefoanele) si renuntam la alaptat,...eram convinsa ca eu nu am laptic destul de ea sta atat de mult la san. Mi-a explicat Rox ca suntem in plin puseu si ca nu trebuie sa suplimentez cu lp (desi cu o zi in urma ii dadusem un biberon de lp la indemnul sotului care si el incepuse sa creada ca poate nu mai am), si ca trebuie pus fata la san, plus ca poate ea a perceput in alt mod statul la san la alta mamica deaceea a lasat sanul... offf...mi-a fost chiar un real ajutor Rox Dudus, pot sa zic singurul, pentru ca abia apoi am intrat si eu pe grupul alapteaza si am mai putut vedea si citi cazuri similare mie. 

Pentru mine , chiar daca nu o cunosc personal pe Rox (pt ca eu sunt din Pascani), este unica persoana in care am avut incredere si care m-a incurajat intr-un mod determinant sa nu ma las de alaptat si ca ceea ce fac , fac bine. Si-a dedicat din timpul ei, sa ma asculte cum plang la telefon de mahnire, si atat de bine a fost ca am avut cui sa ma descarc si sa simt ca ma si intelege. Daca nu era ea, renuntam dupa o luna la alaptat, si ii multumesc nespus pe aceasta cale. 

Acum avem 4 luni si ne-am dublat greutatea, aveam 5250 g in urma cu 2 saptamani, si nu imi vine sa cred ca cu lapticul de la mine a crescut asa de bine, nu am suplimentat deloc cu lapte praf. In perioada aceea (la 3 luni) ajunsesem sa ii zic sotului ca eu daca ii mai dau un biberon de lp, ma las de alaptat, ca sa il fac sa nu ma mai tenteze cu sfaturi sa ii dau lp. Rox m-a ajutat sa inteleg care mi-e menirea, adica sa fiu acol pentru fiinta mea micuta ori de cate ori simte ea nevoia. Am ascultat-o iar acum la 4 luni are perioade cand suge si numa 10-15 minute cu pauze de 3 ore , incat nu imi vine sa cred ca, chiar a trecut perioada cu supturi interminabile, sau poate nu mai cronometrez eu si am acceptat ca acesta este modul ei de a fi! Nu stiu :D , cert este ca am ajuns sa iubesc si sa stimez o persoana care nu o cunosc, pentru ca la momentul respectiv a fost cel mai mare ajutor pe care l-am putut primi eu si fetita mea.:) m-a ajutat sa ii daruiesc fiicei mele ce e mai bun si mai sanatos!"

Multumim Maria pentru povestea ta frumoasa!

Saptamana Mondiala a Alaptarii - Povesti de la mame - 1 august Eliza

 Anul acesta sarbatorim din nou minunatul act al alaptarii in prima saptamana a lunii august.
De cativa ani ani alaptarea este un subiect foarte prezent in viata mea. Acum 2 ani si 7 luni s-a nascut Maria care a fost un copil alaptat la 10 minute de la nastere. De semenea zi de zi alaptarea este prezenta in viata mea prin prisma ajutoarului pe care il ofer mamelor ca si consultantin alaptare  in formare La Leche League.
In acest an tema Saptamanii Mondiale a Alaptarii este: "Sprijinirea alaptarii: Aproape de mame".
Datorita aceste teme am decis ca in fiecare zi pe blogul meu sa sarbatoresc acest sprijin pentru alaptare, care poate veni atat din partea celor apropiati cat si din partea unor consilieri in alaptare, printr-o postare/marturie din partea unor mamici care au avut nevoie de ajutor asi l-au primit.

In postarea de azi veti putea citi povestea Elizei Nichita care a primit suport din partea Roxanei Dudus, consilier in alaptare La Leche League.

"Sunt mama unui baietel frumusel Razvanel de 7 luni.

Dupa ce m-am chinuit timp de 3 luni jumate cu o supraproductie lactata mi-am luat inima in dinti si, la indemnul lui Ralu' (http://taraluihabarnam.blogspot.com/) i-am scris Roxanei Dudus.

Problema noastra era ca el ar fi vrut sa adoarma la san nu neaparat dupa masa ci si in timpul zilei dar dupa ce sugea de 2-3-4 ori ii vinea laptele valuri valuri si se enerveaza la culme din cauza ca el vroia sa adoarma nu sa manance :). Mi-era frica sa-l mai pun la san. In timp ce mananca, jetul de lapte venea de cel putin 2 ori (am inteles ca se cheama reflex de ejectie). Cand stiam ca ii e foame si il puneam sa manance stateam cu inima cat un purice sa nu se inece (am patit-o de cateva ori si n-a fost deloc usor). Reusisem sa il alaptez culcata langa el si asa mananca un pic mai bine probabil din cauza ca laptele nu mai ajungea cu atata putere.

Cateodata se intampla sa goleasca un san (foarte rar dar se intampla) si dupa 30-45 de min sa vrea sa doarma. Il puneam la sanul gol dar dupa cateva minute ii venea iar valul de lapte. De unde facea ochii mici sa se culce evident ca se punea pe mancat. Daca aveam noroc sa adoarma macar un pic inainte sa vina valul ii scoteam repede sanul din gura dar daca se trezea si il cauta trebuia sa i-l dau inapoi ca altfel strica prietenia cu mine. Si asa intram intr-un cerc vicios. Incepea plansul ca ii venea laptele si tot asa.

Mi-era frica sa nu asocieze mancatul cu o stare de nervi si agitatie maxima (asta pentru ca in timp ce mananca el nu-si putea savura masa pentru ca trebuie sa se concentreze pe inghitit. Daca o data isi iesea din ritm, cu siguranta se ineca)

Rox m-a ajutat enorm. Sfatul ei a fost ca inainte de alaptare sa mulg manual cateva jeturi de lapte ori/si sa pun o compresa rece - dar nu f rece - pe sani sau bebe sa stea cu capul putin lasat pe spate.
Pe langa acestea, m-a indrumat spre cateva linkuri despre supraproductia lactata unde am mai gasit cateva tipsuri. Am pus bebelusul sa suga cat mai mult dintr-un singur san pana cand al doilea era prea plin apoi schimbam. Ajunsesem ca aproape o zi intreaga sa-i dau sa suga numai dintr-un singur san. In 2-3 zile am reusit sa reglez productia de lapte dupa 3 luni jumate de chin.

Imi pare rau doar ca n-am cerut ajutorul mai devreme. Scapam de niste sperieturi groaznice in timp ce bebe se ineca cu laptic...

Al doilea ajutor l-am primit la ultima intalnire LLL cand eram convinsa ca Razvanel avea diaree de vreo luna de zile si spre norocul meu a umplut pampersul chiar atunci. Fetele l-au analizat si au dat verdictul: copilul e doar alaptat si n-are nica :) Din nou zic ca daca intrebam mai devreme scuteam zeci de lei aruncati pe diverse probiotice (date cu mare usurinta de medicul pediatru)"

Ii multumesc Elizei pentru povestea ei minunata.