Sa nu ne transformam in eroi...

Acesta postare va fi tot despre parinti si copii.

De data aceasta voi vorbi despre cat de important este sa intelegem ca nu suntem eroii copiilor nostri. Suntem parintii lor si modelele lor in viata. Noi le punem bazele comportamentale si psihologice. Ei absorb toate comportamentele noastre bune sau rele din frageda copilarie fara a pune la indoiala moralitatea lor sau altceva.

S'atunci daca noi suntem modelele lor ce ar trebuie sa facem noi, sau mai bine zis...si la persoana I: "Ce Doamne iarta-ma ar trebui sa fac pentru copilul meu inafara sa il iubesc si sa ii dau (in opinia mea) totul?"

Ceea ce nu inteleg multi parinti este faptul ca "a da totul" nu il ajuta atat de mult pe copil ca "a-l ajuta sa isi ia totul". Un joc de cuvinte intortochiat dar cu sens.

Acesta oferire neconditionata si minunata este extrem de importanta atunci cand vorbim de copii foarte mici, copii care inca nu pot fizic sa se stearga la fund, gura, sa se imbrace, sa se imbaieze. Este minunat si se numeste dragoste neconditionata. Este daruirea parintelui pentru copilul sau. Este ajutorul pe care il oferim copilului pentru a se dezvolta ulterior independent.  Ii vorbim puiului de om, ii explicam ce se intampla cu el, colaboram cu el inca din frageda bebelusie. Este minunat, sublim, extraordinar sa ii vezi ochisorii aia perfect rotunzi care iti transmit: "mama/tata, te iubesc si iti multumesc ca sunt in viata ta, esti tot ceea ce am eu". Este ajutorul pe care i-l oferim copilului pentru ca mai tarziu sa poata face singur toate acestea copiind modelul nostru.

Timpul trece insa si copilul neputincios la inceput fizic incepe sa isi arate potentialul, cel putin asa este dat de la natura, daca acest potential nu este ingradit tot de noi, adultii, in nevoia noastra de a "ne simtii copilul in siguranta".( Siguranta cui? A mea ca adult? Sau siguranta lui ("self confidence") ca persoana distincta?). Copilul va incepe sa faca lucruri singur daca este ajutat sa faca si nu se face in locul lui.

Intrebare grea...si as putea spune dureroasa, atat pentru noi, adultii care "vrem ca copilul nostru sa fie in siguranta" cat si pentru copil care tinde spre a-si dezvolta stima de sine si increderea in sine. Cum poate un copil sa isi dezvolte toate aceste mecanisme daca nu este lasat sa o faca?

Cati dintre voi nu ati mers cu copilul in parc si ati auzit "nu te urca pe leagan singur, o sa cazi", "nu intra in nisip, te murdareasti", "nu fugi ca te impiedici". Toate astea vin de fapt din increderea minuscula pe care o avem in noi ca adulti si din lipsa de incredere pe care o transmitem copilului. Cum ar putea un copil sa devina independent daca noi nu ii oferim increderea noastra ca poate face asta? Daca noi nu credem ca acel copil poate face singur. Si poate va asigur, trebuie doar sa credeti ca poate si sa ii transmiteti asta.

Este dureros insa toate aceste comportamentele au cateva surse clare:

1. Lipsa de incredere in copil

Nu cred ca ar putea copilul acesta (care din punctul meu de vedere este prea firav, mic, are nevoie de protectie) sa faca x sau y.

2. Nevoia parintelui de a simti ca acel copil depinde de el.

Da, ne simtim bine cand stim ca cineva, fie el si copilul nostru, depinde de noi. Ne creste inima in piept, esti si tu in sfarsit eroul cuiva. EROUL COPILULUI TAU.

3. Lipsa de timp a adultului in a-l ajuta pe copil sa faca singur.

Este mult mai usor sa il incalti tu pe copil pentru ca deja este ora 8 AM si la 9 AM trebuie sa ajungi la serviciu, decat sa te trezesti cu 30 min mai repede si sa il lasi sa se incalte singur.

Ca sa nu mai zic ca de multe ori acest ajutor mai vine si cu fraze de genul "lasa ca te incalt eu ca tu nu sti ca esti mic". In traducere directa "nu ai nici o valoare si intreaga ta valoare ti-o dau eu".

Pe de alta parte adultul are pretentia sa aiba copii independenti si nu inteleg de ce copilul pe care la 2 ani il incalta el la 6 sau 7 ani nu devine ca prin minune "copil mare care face singur". Ete asa... nu devine el pentru ca nu i s-a permis ca devina, pentru ca adultul i-a pus bariere si nu l-a lasat sa isi dezvolte sentimentul "pot face singur".

In alta ordine de idei, ca de aici am pornit, de ce Dumnezeu ne dorim noi sa fim eroii copiilor nostri, de ce vrem sa ne priveasca ca pe niste Adonisi, ca pe niste cel putin semizei?

Si cred ca am si raspunsul: "Pentru ca poate pentru prima data in viata noastra cineva ne accepta asa cum suntem si mai mult decat atat i se pare foarte tare ca suntem asa si indiferent ce facem pentru ei este perfect si este ceea ce incarneaza nediscriminatoriu si neconditionat."

Si uite asa ajung parintii sa devina eroii copiilor lor chiar cu riscul, daca ii pot spune asa, de a le arata copiilor un comportament disfunctional.

Adica...ar spune parintii...

Adica parintele ajunge sa faca lucruri pentru copil chiar si la varsta la care aceasta ar fi putut face singur pentru ca nu i-a oferit copilului posibilitatea de a invata sa faca singur, l-a ingradit din prea multa grija.

S-atunci daca la 3 ani parintelui i se parea ok sa imi imbrace copilul, chiar i se pare mai usor decat sa astepte 40 min dupa copil sa se imbrace, la 7 ani acest coportament nu i se mai pare ok. De acum copilul a devenit mare, ar trebui sa se imbrace singur, sa isi aleaga singur hainele sa fie INDEPENDENT.

Uite ca acel copil nu a fost lasat sa isi construiasca independenta din lipsa de incredere a parintelui.

Adultii nu au incredere in copii, pe de o parte, si pe partea cealalta se plang ca copiii lor, chiar si mari de acum, nu pot face singuri x sau y. Pai nu fac singuri pentru ca atunci cand li se cere sa faca singuri li se transmite sentimentul de neincredere. Daca parintele ar avea incredere in copil si ar crede cu adevarat ca acel copil poate: sa se imbrace singur, sa se spele pe maini independent, sa adoarma fara ajutor, sa alerge fara sa cada, sa se catere fara sa isi rupa o mana sau un picior, si exemplele pot continua, atuni copilul chiar ar face-o.

Transmitem copiilor nostri neincrederea noastra provenita din frica:

“DACA EL CRESTE SI POATE FACE SINGUR EU AL CUI EROU VOI MA FI?”

Chapeau si pe data viitoare!

Intelegerea metodei pentru ajutarea copilului sa se dezvolte...

Inca de cand eram insarcinata am inceput sa ma informez in legatura cu sarcina, nasterea si dupa ce am nascut cu modul in care as putea sa imi cresc copilul cat mai natural, sanatos si benefic pentru Mariuca.

Am explorat de-a lungul timpului mai multe metode, sisteme educationale in cautarea unuia cat mai potrivit pentru fetita mea. Am citit o biblioteca intreaga de carti de parenting pentru a gasi o metoda care sa i se potriveasca Mariei.

Oricat de multa teorie am citit tot instinctul a fost cel care m-a ghidat tot timpul in a-mi creste copilul. Am alaptat-o pe Maria atat cat ea a dorit, i-am oferit toata dragostea si increderea, independenta de care a avut nevoie.

Sunt convinsa insa ca sunt foarte multi partinti care, citind foarte mult si vazand ca unele teorii de bat cap in cap, ajung sa nu mai auda vocea lor interna si nu-si mai urmeaza instinctul. Din pacate in acest moment aplecam urechea la ce spun cei din jurul nostru: mama, bunica sau prietenele din parc in legatura cu cresterea copilului NOSTRU pentru ca "asa au facut ele si uite cat de bine este".
O sa incerc in aceasta postare sa pun pe tapet mai multe metode de educatie care sa ii ajute pe parinti sa descopere potentialul enorm al copiilor pe care ii au si sa le ofere o directie in acest sens.

Educatia prin joc (Playful Parenting)

Pentru mine cartea lui Larry Cohen, Retete de jocuri, a fost o adevarata revelatie iar Otilia Mantelers a fost omul minunat care mi-a clarificat totul.
L. Cohen in cartea sa explica parintilor cum sa se joace cu copiii in asa fel incat acestia sa treaca peste anumite probleme, traume sau incercari (inceperea gradinitei de exemplu), sa le creeze copiilor incredere in fortele proprii si in parintii lor.

Primele jocuri cu copiii pot incepe inca de la varsta de 6 luni sau chiar mai devreme iar cel mai indicat este jocul "cucu bau", joc care le ofera copiilor incredere ca mama sau tata dispar insa se vor intoarce. Este un joc care poate fi continuat oricat si transformat o data ce copilul creste in "jocul de-a eu plec" (copilul), astfel incat copilul  sa scoata trauma plecarii persoanelor dragi de langa el si sa exerseze separarea dintr-o alta perspectiva.

Este o medoda care poate fi folosit pana in jurul vasrtei de 12-14 ani chiar si care are rezultate minunate.

Eu folosesc zi de zi cu copilul meu aceasta metoda. Am folosit-o cand Maria a inceput gradinita (1 an si 10 luni), cand am pregatit-o pentru vizitele la medic sau cand trecea prin punctul maxim de al anxiei de separare.

Asadar aceasta metoda combinata cu altele poate da rezultate foarte bune.

Pedagogia Waldorf

Este o pedagogie bazata pe metode antroposofice intemeiata in 1919 de Rudolf Steiner.

Conceptia pedagogica a scoli Waldorf sustine ca numai printr-o predare corespunzatoare necesitatilor interioare ale fiecarei varste se poate ajunge la o dezvoltare a omului in sensul libertatii, motiv pentru care a fost numita "educatie pentru libertate". Aceasta educatie ofera pregatirea necesara in vederea dobandirii unei gandiri independente o data cu maturitatea.
In pedagogia Waldorf o importanta deosebita este acordata ritmului si cadentei, ciclicitatii elementelor. Copii sunt indrumati spre dragostea pentru natura si respectul pentru acesta.

Am utilizat si eu anumite tehnici din aceasta metoda cu Mariuca mea care astfel a devenit foarte sensibila la tot ceea ce inseamna lumea inconjuratoare (animale, plante, oameni si sufletul acestora)

Pedagogia Montessori

Eu, asa cum o parte dintre cei care ma citesc stiu, sunt pedagog montessori pentru grupa de varsta 0-3 ani asadar pentru mine este mult mai usor sa vorbesc despre aceasta pedagogie si in consecinta sa declar ca este cea mai apropiata de sufletul meu.

Medagogia Montessori a fost intemeiata de Maria Montessori medic si pedagog in 1920 si dezvoltata continuu.

Educatia Montessori urmareste un scop ambitios: sa ajute la dezvoltarea copilului într-o fiinta umana adulta completa, confortabila cu sine, cu societatea si cu umanitatea in ansamblul ei.

Educatia Montessori incepe cu intelegerea ca rolul adultului este de a ajuta la descatusarea puterilor de dezvoltare existente din nastere, si chiar din perioada intrauterina.

Copilul, din cele mai timpurii momente ale vietii, detine energii constructive care ii ghideaza formarea mintii si coordonarea corpului. Abordarea Montessori a fost dezvoltata fara idei preconcepute privind modalitatea cea mai buna de a ajuta copilul in dezvoltarea s-a naturala ca adult. De fapt, ideile-cheie Montessori s-au nascut din observarea copiilor in diferite culturi si in multe tari.
Chiar si in acest moment esenta pedagogiei montessori este observarea copilului astfel incat sa i se poata oferi instrumentele de care are nevoie pentru etapa sa de dezvoltare si pentru a-l ajuta sa "faca singur".

In pedagogia Montessori este relevat faptul ca exista patru mari planuri de dezvoltare (intre 0 si 24 ani).

1. Planul 0-6 ani care este impartit la randul sau in 0-3 ani ("creatorul inconstient", "embriomul psihic") si 3-6 ani ("muncitor constient").

0-3 ani 

In perioada 0-3 ani copiii invata prin intermediul simturilor si din acest motiv Maria Montessori numeste copiii de 0 – 3 ani exploratori senzoriali. Insa ceea ce ei vor explora trebuie sa aiba o baza reala pentru ca ei nu pot distinge intre realitate si fictiune la aceasta varsta. In acest plan copiii se autoconstruiesc in persoana care vor deveni, isi formeaza constructia personala. In aceasta etapa ei construies tot ceea ce este specific fiintei umane din cadrul societatii si culturii din care provin.

O alta caracteristica foarte importanta a acestui plan de dezvoltare este faptul ca toti copiii detin ceea ce numim minte absorbanta. In aceasta perioada creierul nu are o limita, o structura formala, toate circumvolutiunile sunt deschise sa preia experiente si informatii iar in timpul acestei preluari se creeaza campuri neuronale care mai tarziu se pot uni intre ele o data cu largirea cunoasterii. Aceasta minte nu are limita asadar poate absorbi orice. Copiii in aceasta perioada au nevoie de repetitie pentru ca mintea lor este deschisa si preia totul.

Un alt element foarte important al acestei minti absorbante este faptul ca ea nu emite judecati si nu poate distinge ceea ce este gresit sau bun. In aceasta perioada copiii cred in cei din jur iar mintea lor preia tot ceea ce este in jur fara discriminare.

3-6 ani

Maria Montessori a observat ca in aceasta etapa mintea absorbanta functioneaza in mod constient, asadar copiii sunt denumiti muncitori constienti. Difenta intre a munci si a crea este foarte mare asadar si diferentele dintre  cele doua stadii, 0 – 3 ani si 3 – 6 ani, sunt mari.

La 3 – 6 ani copiii isi perfectioneaza ceea ce stiu, se rafineaza, se perfectioneaza.

 2. Planul 6-12 ani

In aceasta perioada mintea copiilor se schimba de la tipul de minte absorbata la cel de minte rationala. Pentru ca intreg potentialul acestei minti sa fie revelat este nevoie ca o baza reala, copiii au nevoie de certitudini, fapte.

Din acest moment copiii devin interesati despre legatura dintre fapte si explicatiile faptelor (cum se relationeaza elementele, de unde vin).

Este etapa de inceput a constructiilor sociale, daca in prima etapa copiii sunt centrati numai pe ei pentru a putea sa se autoconstruiasca, in aceasta etapa copiii devin interesati de “noi”, de grup. 

3. Planul 12 - 18 ani

Maria Montessori il numeste perioada nou nascutului social. Copiii incep sa se intrebe cine sunt ei, unde le este locul in lume, cuvinte cheie pentru aceasta etapa.

In aceasta prioada copiii isi cauta locul in societate si desi mintea rationala este foarte stabila peste ea vin hormonii durerilor adolescentine care pot aduce un anumit dezechilibru. De asemenea acum se va naste viitorul adult.

In aceasta perioada copiii au nevoie de limite clare uneori chiar ei cerandu-le direct sau indirect.

O alta caracteristica a copiilor in aceasta perioada este faptul ca uneori copiii pot deveni razboinici, nervosi iar adultii au uneori obiceiul de a-i abandona lucru foarte daunator pentru copii.

4. Planul 18-24 ani

Punctul central in acesta etapa este serviciul pentru societate si in folosul ei. Este asadar perioada voluntariatului, perioada in care copiii doresc sa faca ceva pentru societate, pentru umanitate. In aceasta etapa copiii vor sa faca lumea mai buna si in care ordinea externa este restabilita. Acestia vor fi copiii care pot lua propriile decizii de viata care ii efecteaza pe ei si pe ceilalti, deciziile nu mai sunt limitate la propria persoana.

O importanta deosebita in pedagogia Montessori este oferita mediului pregatit. Acesta trebuie sa ofere copilului dezvoltarea la potential maxim. Acest mediu trebuie pregatit in functie de etapele senzitive ale copilului, iar aceate etape pot fi observate foarte usor de catre adult daca acesta cunoaste normalitatea naturala de dezvoltare a copilului.

Din pacate insa adultii creaza o serie de bariere de mediu care nu le dau posibilitatea copiilor sa se dezvolte. Spre exemplu foarte multi parinti utilizeaza patuturi cu zabrele pentru somnul copiilor acestea impiedicandu-i sa isi creeze o independenta functionala in ceea ce priveste somnul, copiii nu mai pot dormi cand le este somn (sa mearga singuri la ei in pat) sau sa se trezeasca si sa exploreze mediul cand doresc.

Un alt element foarte important, conform pedagogiei Montessori, este miscarea cu scop. Copilul trebuie sa fie lasat sa se miste pentru a se dezvolta.

Din pacate in zilele noastre acesta miscare este impiedicata de catre adulti care pentru a oferi o falsa siguranta copiilor si pentru a-si usura munca pun aceleasi bariere de mediu despre care vorbeam anterior.

Asadar scarile nu mai pot fi explorate pentru ca au o portita "de siguranta", mediul din camera nu mai poate fi explorat pentru ca copiii sunt pusi in premergatoare, balansoare sau patuturi, si exemplele pot continua.

Ceea ce Pedagogia Montessori aduce in lumina este faptul ca potentialul copiilor este imens iar dezvoltarea lor depinde foarte mult de mediu care trebuie creeat in asa fel incat copiii sa fie ajutati.

Copiii detin ceea ce numim cei 3 + (tendinte umane, perioade senzitive, minte absorbanta + cei peste 100 de miliarde ne neuroni). Asadar potentialul lor este acelasi.
 ------------Voi incerca ca in urmatoarele mele postari sa dezvolt acesti 3 + in asa fel incat cei interesati sa poata intelege importanta lor.-------------------

Aceasta abordare, asa cum am mai spus, imi este tare draga si inca de cand Maria s-a nascut, la inceput instinctiv, si dupa vazand ca instinctul meu merge mana in mana cu teoria acestei metode, am utilizat-o. I-am oferit fetitei mele posibilitatea de a face singura, am ajutat-o in ai pune la dispozitie mijloacele pentru acesta.

In randurile anterioare am incercat sa punctez lucrurile care mi s-au parut cele mai relevante din punctul meu de vedere in teoriile despre care am vorbit si de asemenea elementele pe care eu ca mama le-am utilizat in educarea si dezvoltarea copilului meu.

Vama copiilor

Stau in Vama la Stuf, locul unde ultimele doua zile si doua nopti m-am simtit acasa, privesc marea si ma gandesc ca de mult timp nu am mai scris pe blog.

Totul s-a schimbat intre timp pentru mine profesional. Am realizat in tot acest timp, de cand nu ne-am mai vazut (pe blog) ca profesional prind contur si ma desavarsesc.

Am inceput cel mai tare curs ed educatie din lume, cursul Montessori pentru 0-3 ani si acesta este pasul pentru intregirea mea ca profesionist in lucrul cu parintii si copii. De acum pot spune ca pot prelua copilul din burtica, ca educator prenatal, sa fiu alaturi de mama si copil cand acesta se naste, ca doula, sa o consiliez pe mamica in alaptare, ca si consilier in alaptare, si sa continui marea arta de creatie, educarea copilului, ca educator montessori.

Dar pentru ca fiecare dintre noi avem nevoie de momentele noastre de deconectare vineri seara am urcat cortul si toate cele necesare si am plecat spre Vama singura sa fiu doar eu cu sufletul meu si marea mea drag. Marea care m-a primit langa ea in cele mai frumoase momente ale mele, nastearea mea, nasterea Mariei mele si nasterea mea ca alt om cand am tinut pentru prima data in brate minunea mea de copil.

Asa arata sambata dimineata cerul Vamii, o Vama care a devenit a copiilor:

Mi-am asezat casa spre mare pentru o simti si auzi si pentru a fi parte din maretia ei.

In aceste doua zile petrecute aici am inteles de ce acum ceva ani cei de la Vama Veche cantau despre omul plajei, omul care nu-si mai doreste sa plece din Vama si chiar am intalnit aici acel om. il cheama Tigaita.

Am observat insa ca Vama a devenit intre timp a copiilor. Tinerii care acum zece ani veneau aici in Vama sa se simta liberi vin acum cu copiii care sunt crescuti in acest spirit al libertatii si al uniunii cu natura.

 Simt spiritul acela de libertate care ma face sa imi iau zborul, care ma determina sa merg mai departe si mai departe. Simt cum aceasta generatie va fi cea care va renaste Vama asa cum era ea odinioara. Acesti copii care desi au cativa ani nu stiu ce este frica, neincredere, "sa iti fie rusine", cei crescuti cu scutece textile, nascuti natural si alaptati pana la varsta auto intarcarii. Acesti viitori adulti vor sti cum sa reconstruiasca spiritul Vamii.
Au fost doua zile exceptionale in care am intalnit prieteni si necunoscuti cu care m-am imprietenit, oameni de caracter.

Am facut poze exceptionale si baie in mare la rasarit.

Am explorat si redescoperit cu alti ochi o zona din Vama, am ras si am simtit cum viata poate fi traita ca si cum ai fi pe o insula pustie ca un pasager naufragiat.

Am simtit ca zbor chiar daca nu am facut-o cu adevarat. M-am incarcat energetic pentru inca un timp de stat in Bucuresti.

Am plecat din Vama cu un sentiment ca acolo ar trebui sa stau mai mult si cu regretul ca in aceasta experienta nu am putut sa fiu alaturi de zana mea, fetita mea minunata de 3 ani si un pic care anul trecut a fost cu mine in Vama si a simtit tot ceea ce am simtit si eu. Care fugea pe plaja la cinci dimineata si striga "Mama unde este rasaritul?"

Azi de dimineata am reintrat in febra aglomeratiei din Bucuresti, cu cozi interminabile la semafoare.

Am ajuns insa la copiii mei dragi de la gradi care au reusit sa imi pastreze spiritul Vamii in suflet.

Nu este rau ca din cand in cand sa ne dam voie sa traim experientele asa cum vin ele, sa avem incredere in instrinct chiar daca ratiunea ne spune "fugi". 

In Vama totul este posibil!

La zi de Valentine's

Nu-mi mai amintesc de cand nu am mai "sarbatorit" a lui Valentin zi. S-a intamplat asta nu pentru ca in toti acesti ani nu as fi fost indragostita ci pentru ca mi se pare ca oamenii in acesta zi isi amintesc SUBIT ca ar trebui sa ii arate celor de langa ei ca ii iubesc.
Am invatat insa, de cand sunt mama, ca iubirea adevarata se arata zi de zi, am invatat asta de la un ghemotoc de om care imi insenineaza fiecare zi. Am simtit pe pielea mea ce inseamna iubire neconditionata. Iubirea care nu cere nimic pentru a se darui, iubirea care vine fie ca vrei fie ca nu vrei.
Aseara purtam o dicutie "de adulti" cu Mariuca. O intrebam ce are de gand sa faca maine pentru ca este Valentine's day. Ma intreaba ce este asta si ii spun povestea celor doi intragostiti bla bla...Si ea: "dar oamenii se pot iubi si daca nu au o zi speciala, eu te iubesc in fiecare zi ca de Valentine's". Ce dovada mai mare de iubire pot primi de ziua indragostitilor?
Nu spun ca nu mi-ar fi placut sa ma trezesc de dimineata in aburi de cafea proaspata si cu un trandafir galben cu margine rosie pe noptiera. Mi-ar fi placut sa ma trezesc sarutata de un domn, care daca s-ar putea sa fie si chipes, mai bine. Un domn care sa ma rasfete si sa imi faca micul dejun. Sufletul meu insa s-a umplut azi dimineata cand Maria s-a trezit prima si a inceput sa imi cante la ureche: "Scoala-te, scoala-te puturosule", dupa care tot ea "mami acum tre' sa zici: nu ma scol, nu ma scol, ca mi-e tare somn". Dupa care ne-am tavalit putin prin pat si ne-am juganit, am coborat din pat si ne-am continuat rutina.
Ieri si alaltaieri am fost in semi depresie, simteam ca in jurul meu totul se darama si nimic nu se mai recladeste. Seara insa cand ma intalneam cu zana, nu printesa...ca ele nu au puteri, primeam toata energia pozitiva de care aveam nevoie si ca printr-o minune deveneam vesela.
Nu este usor sa fii parinte separat, nu e usor sa incerci sa echilibrezi energia feminina cu cea masculina de care fetita mea are nevoie pentru o dezvoltare arminioasa. Incerc insa sa ii dau cel mai bun exemplu in acest sens si sa poata lua de la mine si de la tatal ei ceea ce crede ea ca are nevoie.
Aceasta de sus sunt eu, Codruta, mama Mariei. Cea care este fericita si implinita pentru ca are un copil minunat, un exmplu de fericire, iubire si daruire totala.
Insa mai exista o Codruta, femeia din mine care inca se simte trista, suparata, ranita, abandonata. Nu isi gaseste reperele pentru a se aduna din cenusa phoenix-ului propriu. Codruta care are ca exemplu doar pe ea insasi, cea care a murit si a inviat de mii si mii de ori.
Si cum azi peste tot se vorbeste despre dragoste, indragosteala si lucruri de'astea de "corasone", mai mult decat oricand parca ranile din sufletul femeii Codruta sunt mai puternice si mai dureroase.
Ma simt parca prinsa in caruselul propriei mele vieti, un carusel care se invarte cu o viteza ametitoare. Am insa doua variante: sa cobor din mers, cu riscurile de rigoare asumate sau sa raman acolo pana cand acest blestemat de carusel se va opri.
Uneori ma privesc in oglinda si imi spus: "te iubesc, te iubesc mai mult decat as putea crede" insa in alte zile, blestemata de oglinda parca imi arata altceva si imi vine sa o sparg. Imi arata parca chipul unei alte femei...una trista si cu moralul mai jos decat nivelul marii.
Concluzie...ca mama sunt cea mai fericita indragostita de pe Pamant si Luna si toate planetele, ca femeie sunt o vestnic indragostita de DRAGOSTE si DEGEABA.

Dupa 3 ani...

Scriam acum aproximativ 3 ani despre nastrea Mariucii mele aici http://codrutabrustur.blogspot.ro/2011/01/nasterea-mariei-sofia.html.
Acum dupa ce toate informatiile si trairile pot spune ca sunt total asezate si calculate pot vobi mai "la rece" depre evenimentul care mi-a schimbat viata.
O sa va spun inca de la inceput ca nasterea pe care am avut-o o privesc si acum ca fiind cea pe care mi-am dorit-o.
Privesc retrospectiv si imi dau seama ca am fost o femeie puternica, care a stiut ceea ce vrea, care si-a ascultat instinctele si care a fost o "fiara" pentru ea si copilul ei.
Au trecut trei ani, ani in care nasterea, alaptarea, prezenta Mariucai mi-a schimbat radical viata. In acesti trei ani am fost mama, iubita, gospodina, angajata si multe altele. Cel mai important dintre rolurile mele ramane insa cel de mama a copilului ideal, Mariuca mea.

Ieri am sarbatorit-o pe Mariuca, au fost la noi oameni dragi mie si copiii cu care Maria a crescut. Cea mai de pret insa a fost prezenta tatalui ei. Chiar daca eu si el nu mai suntem un cuplu este uimitor cum in rolul de parinti ai Mariei putem colabora.
Este un gest de nepretuit sa simti ca esti sustinut. Imi pare rau ca pentru a simti toate aceastea a fost nevoie sa diseminam rolurile din viata noastra si sa ramanem doar parintii Mariei insa vad cum acest lucru ii face foarte bine ei.
In acesti trei ani m-am transformat profund. Dupa ce am devenim mama am inteles cat de important este ca mamele si viitoarele mame sa aiba acces la informatii si cat de minunat este sa poata fi sustinute in timpul sarcinii, la nastere, in alaptare si pe urma in educarea copiilor.
Ajungand la aceasta concluzie am decis sa ajut si eu cu o farama, m-am format ca educator prenatal, doula (moasa emotionala, "servitoarea" femeii in travaliu) si consilier in alaptare. De curand, de cand am inceput serviciul la corporatie, am pus pe picioare,si mergem cu pasi mici impreuna, cu un coleg, la fel de implicat in educarea copilului sau, un proiec. Tinem intalniri de parenting cu cei care au copii la noi in companie.
Este minunat sa vad ca lucrurile se schimba incet incet in jurul meu, realizez ca acum fata de acum trei ani lucrurile s-au transformat si s-au schimbat in bine in lumea asta a nasterii, alaptarii si a parenting-ului si sunt tare mandra ca am putut sa ofer o farama din mine pentru asta.
Simt cum viata mea aceasta trebuie sa fie, ca trebuie sa ma implic in a ajuta mamicile si viitoarele mamici. Am ales calea asta si simt ca acesta este drumul karmei mele.
Am avut nevoie de ceva timp pentru a intelege totul cu luciditate.
Anul care este aproape de sfarsit mi-a adus multe schimbari in viata si multe schimbari de perspectiva. Am intalnit oameni care mi-au marcat existenta, oameni de la care am invatat multe, oameni care m-au invatat sa iubesc, sa ma iubesc, sa fiu empatica si sa privesc viata prin ochii iubirii. A fost un an in care am trecut printr-o separare, despartirea de un iubit, insa in care am regasit tot in el tatal ideal pentru copilul meu/al nostru.
Este anul in care am inteles ca intr-o imbratisare poti regasi multa conexiune si ca prietenii conteaza foarte mult insa noi contam mai mult decat orice. Anul in care am invat sa fiu toleranta si sa empatizez in mod real, anul in care am inteles ca iubirea de mama si tata nu stau in alaptare, nastere sau tipul de educatie ci in faptul ca fiecare parinte face totul pentru binele propriului copil.
Ii multumesc Universului pentru ceea ce mi-a dat in acest an, multumesc ca am reusit sa invat ca suferinta si durerea nu sunt decat  alta fata a iubirii si ca fara ele nu putem constientiza puterea nemarginitei iubiri.
Pot spune cu mana pe inima ca ma 2013 a fost un an foarte plin insa cu multe realizari profesionale si personale. Ca va fi un an pe care mi-l voi aminti cu drag.

Parinte separat - Parinte singur

De ceva timp incoace, asa cum probabil ca stiti sunt un parinte separat. Nu o sa mai bat apa in piua pe faptul ca dupa o relatie de cativa ani m-am despartit si ca in urma relatie a aparut Mariuca, fetita mea, in decembrie 2010.

Scriu acesta postare pentru ca in ultima vreme primesc  foarte des compasiune din partea celorlalti cand aud, afla etc faptul ca sunt un parinte separat. Sintagmele in general sunt: “vai esti parinte singur”, “imi pare rau, cred ca este greu sa cresti un copil singura”.

Acest articol exact acest tip de subiect o sa il abordeze, parinte separat vs parinte singur.

Nu o sa scriu ca nu sunt singura pentru ca o am pe Maria, fetita mea. Asta mi se pare cea mai mare ipocrizie, sau cel mai usor refugiu al unui parinte separat. Se centreaza exclusive pe copil si uita de nevoile sale. Cel mai trist este insa ca la un moment dat uitandu-se retrospectiv isi da seama, si uneori chiar transmite copilului ca “s-a sacrificat pentru el”. Acest lucru nu poate decat sa il afecteze psihologic pe copil si chiar sa ajunga sa se invinovateasca pentru viata ratata a mamei respectiv a tatalui.

Din punctual meu de vedere este o mare diferenta intre un parinte singur si un parinte separat, si nu ma refer aici doar la aspectul unei posibile relatii. De multe ori ne putem simti singuri chiar si intr-o relatie.

Este foarte important, atunci cand vorbim de separarea dintre parinti ca acestia sa pastreze o relatie rezonabila. Este important sa poata trece peste traumele relatie sot-sotie, iubit-iubita  si sa se axeze exclusiv pe relatia mama-tata, singurul element care ar trebui sa ii lege in aceasta situatie.

Din momentul in care cei doi fosti parteneri reusesc sa fie doar cei doi parinti ai copilului/copiilor parintii nu mai sunt singuri iar copiii pot sa se bucure de dragostea ambilor parinti.

Am observant ca, de foarte multe ori, atunci cand se vorbeste despre un parinte separat si care inca nu este angajat intr-o alta relatie, ceilalti il compatimesc gandindu-se ca este dificil sa gaseasca pe cineva care sa fie tata respective mama pentru copil/copii. Incerc in acest context sa explic celor care, personal, ma compatimesc spunandu-mi asta ca, Maria, fetita mea, are un tata si nu imi doresc un alt tata pentru ea. Copilul meu nu are nevoie de un tata si daca cineva, candva, va fi in viata mea, va fi acolo ca partener al meu si sper prieten al Mariei nu ca tata pentru ea.

Nu o sa neg ca imi doresc nespus de mult ca daca apare cineva in viata mea sa fie o persoana care sa o respecte pe Maria, sa o indrageasca si poate chiar iubeasca. Sa ma respecte pe mine, relatia cu Maria si relatia dintre mine si A ca parinti ai Mariei.

Asadar oameni dragi noi parintii separati nu suntem neaparat singuri. Avem prieteni si familie, avem o viata de care ne bucuram si cei mai multi dintre noi, chiar daca avem deja unul, doi sau chiar trei copii ne putem gasi fericirea langa alt partener.

Parinti separati - Transformarea in parinte separat

Heloo, heloo.

Nu am mai scris de mult pe blog insa de aceasta data a aparut o tema care pentru mine a devenit de ceva vreme de interes. Acum ceva timp am devenit o mama separate. Astfel, o sa am cateva postari pe blog care o sa trateze aceasta tema: parintii separati.

Cei care ma cunosc  stiu ca sunt mama unei fete, Maria Sofia, nascuta in decembrie 2010. Ca Maria este copilul pe care mi l-am dorit si pe care imi doresc  sa il cresc cu dragoste, prezenta, empatie. Sa ii ofer poate toate cele care, atunci cand eu eram mica, mi-au lipsit. Eu am fost un copil crescut cu foarte multa dragoste de bunici  pana la 5 ani si dupa am locuit cu mama, tata si sora mea mai mica cu trei ani, insa prezenta bunicilor in viata mea a fost constanta si de bun augur.  Bunicul s-a dus in 2003, bunica insa ma mai sfatuieste si acum la cei 74 de ani ai sai. Mama a incercat sa se implice cat mai frumos in educarea noastra insa ceea ce a reusit a fost sa devina mama eroina, sau heroina. Ajunsese sa devina dependenta de noi si sa ne transmita toate trairile, sentimentele, fricile, angoasele si uneori furia pe care o simtea fata de tata. Tatal meu in schimb, s-a implicat doar financiar in vietile nostre, asigurandu-se ca nu ne lipseste nimic. Ne-a iubit din umbra, iar cand am ajuns “oameni mari” ne-a apreciat tot din umbra.

Parintii mei, mama+tata, au avut tot timpul o relatie zbuciumata. Eu si Raluca, sora mea, am fost deseori prezente la discutiile lor pe teme financiare sau de fidelitate. De multe ori ma gandeam oare de ce nu se despart daca pare ca nu se iubesc. Raspunsul nu l-am gasit nici pana acum, sunt insa sigura ca ei il au. De multe ori am intrebat-o pe mama, cu care mi-am permis/imi permit sa vorbesc de-astea, de ce nu s-a despartit de tata. Raspunsul  a fost de fiecare data unul ambiguu care insa cuprinde ceva ce m-a lovit foarte tare. Raspunsurile ei m-au afectat pentru ca de fiecare data se terminau  cu “am stat pentru voi, pentru a va fi voua bine”. Nu a avut niciodata puterea sa recunosca, sau poate nu a inteles ca a ramas in relatie fiindu-i frica ca nu se va descurca pe cont propriu.

Din perspectiva copilului Codruta va spun: un astfel de raspuns doare, invinovateste si face faramite mici mici sufletul copilului. Asadar as fi preferat ca parintii mei sa se desparta, as fi preferat ca mama sa nu “stea cu tata pentru noi”, as fi preferat sa mananc o coaja de paine la mama sau la tata dar sa nu ii mai aud certandu-se.

Lucrez de ceva timp in terapie acesta problema, vinovatia pentru viata de cuplu esuata a parintilor mei. Tema a inviat insa in sufletul meu cand dupa o relatie de 5 ani am luat decizia de a ma separa de A, tatal fetei  mele.

Recunosc, nu am avut cu A niciodata o relatie solida. Relatia noastra a fost una  foarte pasionala, o relatie bazata pe trairea clipei si a momentului, pe adrenalina determinate de viteza de pe motocicleta cu care ne plimbam in noptile de vara pe Kiseleff cu 140 km/h. In acest context aparitia sarcinii si dupa 9 luni  a Mariei a dezechilibrat relatia care a fost intr-un echilibru firav oricum.

Timp de 2 ani si un pic am trait impreuna viata de familie in trei. In acesta perioada eu am uitat sa fiu altceva decat mama Mariei. Am uitat sa fiu femeie sau iubita, am uitat ca langa mine era un barbat si aveam din partea lui doar asteptari de tata. A fost o perioada in care eu m-am centrat pe Maria, in care nu am existat nici macar eu pentru mine si in care  A parca lipsea din peisaj. Nu exista pentru mine decat Maria care avea: nevoi, dorinte, cerinte care trebuiau rezolvate imediat. Nu m-am mai pieptanat, nu m-am mai epilat, nu m-am mai ingrijit si nu m-am mai iubit pe mine si pe partenerul meu. Toate aceste elemente au dus incetul cu incetul la degradarea relatiei dintre noi femeie si barbat si intre noi mama si tata.

Fostul meu partener  probabil ca nu stia cum sa reactioneze la aceste schimbari, cum sa reactionezi  cand femeia pasionala pe care o aveai langa el pana atunci se transformase in mama nepieptanata, neingrijita si care nici macar nu avea ochi pentru el, care nu facea altceva decat sa alapteze si sa ajute alte mame sa alapteze. Reactia lui, una probabil normal din aceea perspectiva, a fost de respingere, de acuzare, de transmitere de vinovatie, de lipsa a suportului in lucrurile legate de Maria.

Am auzit deseori fraza “tu ai facut-o dependenta de tine, stai cu ea daca asa ai facut-o” atunci cand il rugam sa stea cu Maria 2 ore/ saptamana pentru a merge la sala spre exemplu, pentru ca da…aveam moment in care imi doream sa fiu doar eu cu mine. Momente pentru care ma simtea dupa foarte vinovata, “cum am fost in stare sa ma gandesc ca as putea lipsi 2 ore de langa fata mea”. Si astfel reintram in cercul vicios al centrarii exclusive pe Maria si al chestiunilor legate de parenting.

Decizia separarii a venit insa in momentul in care Maria, copilul nostru extraordinar, a inceput sa ne spuna: “mama nu il mai certa pe tata”, “tata nu o mai certa pe mama” sau urla spunand “nu va mai certati”. Acesta a fost momentul in care la mine s-a facut declik-ul. Momentul in care mi-am spus in interior: “eu nu voi fi mama, voi avea curajul necesar sa plec pentru a nu-mi traumatiza fata intr-o astfel de relatie”. Dar nu am plecat imediat definitiv, am plecat, m-am intors si tot asa, pana intr-o zi cand decizia a fost definitiva.

Din acel moment a inceput viata mea de parinte separate, in acel moment am devenit alta, din acel moment am simtit ca pot fi si mama si femeie.

Mi-a fost greu la inceput pentru ca Mariuca statea majoritatea timpului la mine, iar eu eram coplesita de schimbarile care apareau zi de zi in viata noastra, a mea si a ei. Simteam ca e nevoie sa o ocrotesc, sa nu simta ca noi doi, parintii ei nu mai suntem impreuna. Nevoie pe care de-altfel o simt si acum.

In timp am inceput sa ne calibram si sa intelegem, mai ales eu, ca Maria are doi parinti si ca amandoi au dreptul sa se implice in viata ei in egala masura. Ca ea are nevoie de amandoi parintii prezenti, lucizi, si implicati in viata ei. Acela a fost  momentul in care am daramat zidul dintre Maria si tatal ei, momentul in care am lasat-o sa se desprinda de mine (recunosc a fost ca o fasie de banda adeziva pe care ti-o deslipesti dintr-o zona cu pilozitati) incet, incet. A fost greu la inceput sa vad ca Mariuca se simte bine si cu tatal ei, sa vad ca el (care pana la separarea noastra parea total neimplicat afectiv) o iubeste si ingrijeste foarte bine. M-am simtit inclusiv tradata de copilul meu caruia simteam ca i-am dat totul si el ce face acum…il iubeste pe ta-su. Ulterior aceste sentimente care semanau mult cu panica, cu anxietatea de separare,  s-au transformat in liniste, in siguranta faptului ca Maria este iubita indiferent unde se afla, la mine sau la el.

Incetul cu incetul am inceput sa ma redescopar ca femeie, sa ies din rolul de mama si sa pot fi si altceva. Inca sunt in acest proces complex care probabil va mai dura, insa vad mici rezultate ale transformarilor prin care am trecut in ultima vreme. Ma simt mai femeie, mai frunoasa, mai apreciata, mai mult EU. Pe de alta parte reusesc sa vad relatia cu fetita mea nu numai din perspectiva mamei closca care isi dorea puiul doar pentru ea si nu era dispusa sa isi ridice aripile pentru ca acesta sa invete sa umble singur. Simt ca relatia cu Maria a prins alte valente, ca unele lucruri sunt mai simple, insa au aparut altele care devin complicate.

Temele din acest moment sunt “cum sa reusim, noi parintii Mariei, sa o protejam de trauma separarii noastre”, “cum sa nu o derutam cand ea locuieste trei zile la unul si trei la celalalt”, “cum vom proceda atunci cand decidem, fiecare dintre noi, ca am gasit persoana potrivita pentru a intemeia o noua familie”, “cum va reactiona Maria la aparitia unei alte figuri masculine/feminine in viata ei, si in viata parintilor ei” .

Sunt sigura insa ca lucrurile se vor aseza singure, ca timpul, rabdarea, si prezenta in viata noastra si in deciziile pe care le vom lua vor rezolva si vor da raspunsul la toate cum-urile care apar in fiecre zi, atat in legatura cu noi insine cat si in relatia cu Maria, copilul nostru minunat si unic.

De curand, in contextul realizarii nevoii pe care parintii separati o simt in a comunica si cu alti parinti aflati in situatii similare, am facut impreuna cu Mihail Musat (si el parinte separat care are un baiat extraordinar de 1 an si 9 luni) un grup resursa pe facebook dedicat lor si pregatim si intalniri de suport offline.
In acest grup ( Parinti separati - parinti autentici, https://www.facebook.com/groups/168448820026598/), care este definit ca fiind: "dedicat parintilor separati, tatici si mamici" si unde "ne propunem sa facem schimb de resurse (carti, filme, articole, evenimente, specialisti) si sa aflam raspunsuri la intrebari care ne procupa legat de acest subiect (parinti separati), sunt bineveniti parintii separati indiferent de varsta sau numarul de copiii :), parintii separati care doresc sa se informeze si sa fie cat mai implicati si prezenti in viata lor si a copiilor lor.