Imi iubesc copilul, dar uneori nu imi place de el

In foarte multe situatii si in wokshop-uri am obiceiul de a soca audienta spunandu-le

“TOTI PARINTII ISI IUBESC COPIII INSA NU TOT TIMPUL NE PLACE DE EI”
            Este foarte socant ca parinte, mai ales cand te afli la un workshop ales de buna voie si pentru ca isi doresti sa iti cresti copilul cat mai ok sa auzi o astfel de sintagma. Pe multi dintre parintii din sala ii intriga si ii pune pe ganduri.

            Intr-adevar acesta este realitatea, ne iubim copiii insa avem mii de moment in viata de parinte cand nu ne place de ei. Nu ne place de ei cand plang, cand se trantesc pe jos, cand isi murdaresc hainutele cele noi sau nu o salute “politicos” pe vecina de la 3.

            Parintii au in unele situatii o atitudine de respingere fata de copiii lor.

            O sa ma refer in urmatoarele randuri la acest tip de comportament, cel de respingere.

            Comportamentul de respingere din partea parintilor poate fi fatis, “pe fata”, sau unul care este mult mai acceptat social si nici macar nu da ideea de respingere insa lasa aeleasi urme adanci in interiorul puiului de om, coportamentul perfectionist si hiperprotectia.

            Respingerea fatisa se refera la faptul ca parintele/parintii pur si simplu isi resping copiii, asta se poate intampla inca din perioada intrauterine, nu isi doresc copilul, fac intrerupere de sarcina sau fac copilul si il “plaseaza la bunici” sau cazul cel mai tragic il abandoneaza pur si simplu in grija statului.

            Nu o sa staruiesc insa asupra acestui tip de atitudine de respingere ci asupra tipurilor de respingere si neacceptare pe care le vedem zi de zi in jurul nostru si care sunt, din pacate, acceptate social si chiar laudate uneori.

            Perfectionismul este un tip de respingere care social este acceptat fata de respingerea fatisa.

Este tipul de respingere in care parintele ii spune copilului sintagme de genul:

“Esti foarte draguta azi, dar….”, “Ai luat nota 8 insa puteai mai mult”, “Iti sta rochia foarte bine, dar...” si exemplele pot continua.

Tot timpul acesti parinti au ceva de reprosat copiilor si sunt continuu nemultumiti de proprii copii. Parintii transmit copiilor astfel mesajul ca nu sunt suficient de buni niodata si aceast tip de mesaj ii vor face pe copii sa devina adulti nesiguri pe ei.

Acesti parinti cu siguranta au cele mai bune intentii insa aceasta nemultumire continua ii dezarmeaza pe copii si acestia isi vor pierde si picul de incredere pe care ii au in ei si vor deveni adulti lipsiti de incredere.

Daca crestem astfel copiii nu inseamna ca vom face din ei oameni perfectionisti si nici ca ii ambitionam sa faca mai bine. Copiii crescuti astfel isi pierd increderea in ei si in ceea ce sunt capabili sa faca.

            Cati dintre noi nu am primit astfel de replici cand eram mici, replici care au lasat urme adanci si de care desi incercam sa scapam, si ne-am jurat ca nu vom face la fel cand vom fi parinti, ne mai scapa uneori si le spunem parca fara sa fim noi copiiloe nostri?

Hiperprotectia, un alt mod de respingere este foarte acceptata social.

 Este varianta in care parintii intervin tot tipul peste copii si nu ii lasa sa faca nimic pe cont propriu.

Acest tip de comportament poate aparea si in cazul parintilor care nu si-au prea dorit copilul si doresc sa faca lucrurile pentru copil cat mai repede pentru ca copilul sa nu fie prea deranjant, sa ceara lucruri. Rabdarea parintilor cand trebuie sa astep ca cel mic sa faca lucruri este psa crunt la incercare si atunci acesti parinti prefera sa faca ei pentru a dura mai putin.

Dinafara acest tip de respingere poate sa para ca fiind o dragoste foarte mare din partea parintilor pentru proprii copii.

Acesta hiperprotectie poate sa le vina parintilor de la parintii lor care vedeau toate aspectele vietii ca fiind periculoase, de la ceea ce au primit ei cand erau  mici. Astfel copiii lor vor primi acelasi model, vor creste cu frica de viata, vor astepta tot tipul sa fie dirijati in a face lucruri si vor fi lipsiti de initiativa.

Intalnim zi de zi in parcuri sau pe starada parinti, bunici, bone care spun: “nu ai voie”, “nu te urca, o sa cazi”, parinti care stau tot timpul langa copil si daca ar putea ar si respira pentru el.
            Din pacate acesti copii nu au de castigat din hiperprotectia la care sunt supusi, ei isi pierd stima de sine si nu vor castiga niciodata sentimentul de “Pot face singur!” pentru ca niciodata nu au avut ocazia sa o faca si cand au incercat au fost restrictionati.

Acesti copii vor deveni viitorii adulti care vor avea constant nevoie de indrumare, oameni fara “coloana vertebrala” cum am tendinta sa le spun eu.

Este foarte important sa devenim constienti ca adulti ca lumea copiilor nostri este creeata de noi si tarele viitorilor adulti tot noi le cream.
            Asa ca sfatul meu este:

 Sa crestem copii independenti, sa ii lasam sa se dezvolte si sa fie ei, sa ii iubim si sa ne placa de ei chiar si atunci cand comportamentul nu este cel pe care il aprobam intru totul!