Parinti separati - Transformarea in parinte separat

Heloo, heloo.

Nu am mai scris de mult pe blog insa de aceasta data a aparut o tema care pentru mine a devenit de ceva vreme de interes. Acum ceva timp am devenit o mama separate. Astfel, o sa am cateva postari pe blog care o sa trateze aceasta tema: parintii separati.

Cei care ma cunosc  stiu ca sunt mama unei fete, Maria Sofia, nascuta in decembrie 2010. Ca Maria este copilul pe care mi l-am dorit si pe care imi doresc  sa il cresc cu dragoste, prezenta, empatie. Sa ii ofer poate toate cele care, atunci cand eu eram mica, mi-au lipsit. Eu am fost un copil crescut cu foarte multa dragoste de bunici  pana la 5 ani si dupa am locuit cu mama, tata si sora mea mai mica cu trei ani, insa prezenta bunicilor in viata mea a fost constanta si de bun augur.  Bunicul s-a dus in 2003, bunica insa ma mai sfatuieste si acum la cei 74 de ani ai sai. Mama a incercat sa se implice cat mai frumos in educarea noastra insa ceea ce a reusit a fost sa devina mama eroina, sau heroina. Ajunsese sa devina dependenta de noi si sa ne transmita toate trairile, sentimentele, fricile, angoasele si uneori furia pe care o simtea fata de tata. Tatal meu in schimb, s-a implicat doar financiar in vietile nostre, asigurandu-se ca nu ne lipseste nimic. Ne-a iubit din umbra, iar cand am ajuns “oameni mari” ne-a apreciat tot din umbra.

Parintii mei, mama+tata, au avut tot timpul o relatie zbuciumata. Eu si Raluca, sora mea, am fost deseori prezente la discutiile lor pe teme financiare sau de fidelitate. De multe ori ma gandeam oare de ce nu se despart daca pare ca nu se iubesc. Raspunsul nu l-am gasit nici pana acum, sunt insa sigura ca ei il au. De multe ori am intrebat-o pe mama, cu care mi-am permis/imi permit sa vorbesc de-astea, de ce nu s-a despartit de tata. Raspunsul  a fost de fiecare data unul ambiguu care insa cuprinde ceva ce m-a lovit foarte tare. Raspunsurile ei m-au afectat pentru ca de fiecare data se terminau  cu “am stat pentru voi, pentru a va fi voua bine”. Nu a avut niciodata puterea sa recunosca, sau poate nu a inteles ca a ramas in relatie fiindu-i frica ca nu se va descurca pe cont propriu.

Din perspectiva copilului Codruta va spun: un astfel de raspuns doare, invinovateste si face faramite mici mici sufletul copilului. Asadar as fi preferat ca parintii mei sa se desparta, as fi preferat ca mama sa nu “stea cu tata pentru noi”, as fi preferat sa mananc o coaja de paine la mama sau la tata dar sa nu ii mai aud certandu-se.

Lucrez de ceva timp in terapie acesta problema, vinovatia pentru viata de cuplu esuata a parintilor mei. Tema a inviat insa in sufletul meu cand dupa o relatie de 5 ani am luat decizia de a ma separa de A, tatal fetei  mele.

Recunosc, nu am avut cu A niciodata o relatie solida. Relatia noastra a fost una  foarte pasionala, o relatie bazata pe trairea clipei si a momentului, pe adrenalina determinate de viteza de pe motocicleta cu care ne plimbam in noptile de vara pe Kiseleff cu 140 km/h. In acest context aparitia sarcinii si dupa 9 luni  a Mariei a dezechilibrat relatia care a fost intr-un echilibru firav oricum.

Timp de 2 ani si un pic am trait impreuna viata de familie in trei. In acesta perioada eu am uitat sa fiu altceva decat mama Mariei. Am uitat sa fiu femeie sau iubita, am uitat ca langa mine era un barbat si aveam din partea lui doar asteptari de tata. A fost o perioada in care eu m-am centrat pe Maria, in care nu am existat nici macar eu pentru mine si in care  A parca lipsea din peisaj. Nu exista pentru mine decat Maria care avea: nevoi, dorinte, cerinte care trebuiau rezolvate imediat. Nu m-am mai pieptanat, nu m-am mai epilat, nu m-am mai ingrijit si nu m-am mai iubit pe mine si pe partenerul meu. Toate aceste elemente au dus incetul cu incetul la degradarea relatiei dintre noi femeie si barbat si intre noi mama si tata.

Fostul meu partener  probabil ca nu stia cum sa reactioneze la aceste schimbari, cum sa reactionezi  cand femeia pasionala pe care o aveai langa el pana atunci se transformase in mama nepieptanata, neingrijita si care nici macar nu avea ochi pentru el, care nu facea altceva decat sa alapteze si sa ajute alte mame sa alapteze. Reactia lui, una probabil normal din aceea perspectiva, a fost de respingere, de acuzare, de transmitere de vinovatie, de lipsa a suportului in lucrurile legate de Maria.

Am auzit deseori fraza “tu ai facut-o dependenta de tine, stai cu ea daca asa ai facut-o” atunci cand il rugam sa stea cu Maria 2 ore/ saptamana pentru a merge la sala spre exemplu, pentru ca da…aveam moment in care imi doream sa fiu doar eu cu mine. Momente pentru care ma simtea dupa foarte vinovata, “cum am fost in stare sa ma gandesc ca as putea lipsi 2 ore de langa fata mea”. Si astfel reintram in cercul vicios al centrarii exclusive pe Maria si al chestiunilor legate de parenting.

Decizia separarii a venit insa in momentul in care Maria, copilul nostru extraordinar, a inceput sa ne spuna: “mama nu il mai certa pe tata”, “tata nu o mai certa pe mama” sau urla spunand “nu va mai certati”. Acesta a fost momentul in care la mine s-a facut declik-ul. Momentul in care mi-am spus in interior: “eu nu voi fi mama, voi avea curajul necesar sa plec pentru a nu-mi traumatiza fata intr-o astfel de relatie”. Dar nu am plecat imediat definitiv, am plecat, m-am intors si tot asa, pana intr-o zi cand decizia a fost definitiva.

Din acel moment a inceput viata mea de parinte separate, in acel moment am devenit alta, din acel moment am simtit ca pot fi si mama si femeie.

Mi-a fost greu la inceput pentru ca Mariuca statea majoritatea timpului la mine, iar eu eram coplesita de schimbarile care apareau zi de zi in viata noastra, a mea si a ei. Simteam ca e nevoie sa o ocrotesc, sa nu simta ca noi doi, parintii ei nu mai suntem impreuna. Nevoie pe care de-altfel o simt si acum.

In timp am inceput sa ne calibram si sa intelegem, mai ales eu, ca Maria are doi parinti si ca amandoi au dreptul sa se implice in viata ei in egala masura. Ca ea are nevoie de amandoi parintii prezenti, lucizi, si implicati in viata ei. Acela a fost  momentul in care am daramat zidul dintre Maria si tatal ei, momentul in care am lasat-o sa se desprinda de mine (recunosc a fost ca o fasie de banda adeziva pe care ti-o deslipesti dintr-o zona cu pilozitati) incet, incet. A fost greu la inceput sa vad ca Mariuca se simte bine si cu tatal ei, sa vad ca el (care pana la separarea noastra parea total neimplicat afectiv) o iubeste si ingrijeste foarte bine. M-am simtit inclusiv tradata de copilul meu caruia simteam ca i-am dat totul si el ce face acum…il iubeste pe ta-su. Ulterior aceste sentimente care semanau mult cu panica, cu anxietatea de separare,  s-au transformat in liniste, in siguranta faptului ca Maria este iubita indiferent unde se afla, la mine sau la el.

Incetul cu incetul am inceput sa ma redescopar ca femeie, sa ies din rolul de mama si sa pot fi si altceva. Inca sunt in acest proces complex care probabil va mai dura, insa vad mici rezultate ale transformarilor prin care am trecut in ultima vreme. Ma simt mai femeie, mai frunoasa, mai apreciata, mai mult EU. Pe de alta parte reusesc sa vad relatia cu fetita mea nu numai din perspectiva mamei closca care isi dorea puiul doar pentru ea si nu era dispusa sa isi ridice aripile pentru ca acesta sa invete sa umble singur. Simt ca relatia cu Maria a prins alte valente, ca unele lucruri sunt mai simple, insa au aparut altele care devin complicate.

Temele din acest moment sunt “cum sa reusim, noi parintii Mariei, sa o protejam de trauma separarii noastre”, “cum sa nu o derutam cand ea locuieste trei zile la unul si trei la celalalt”, “cum vom proceda atunci cand decidem, fiecare dintre noi, ca am gasit persoana potrivita pentru a intemeia o noua familie”, “cum va reactiona Maria la aparitia unei alte figuri masculine/feminine in viata ei, si in viata parintilor ei” .

Sunt sigura insa ca lucrurile se vor aseza singure, ca timpul, rabdarea, si prezenta in viata noastra si in deciziile pe care le vom lua vor rezolva si vor da raspunsul la toate cum-urile care apar in fiecre zi, atat in legatura cu noi insine cat si in relatia cu Maria, copilul nostru minunat si unic.

De curand, in contextul realizarii nevoii pe care parintii separati o simt in a comunica si cu alti parinti aflati in situatii similare, am facut impreuna cu Mihail Musat (si el parinte separat care are un baiat extraordinar de 1 an si 9 luni) un grup resursa pe facebook dedicat lor si pregatim si intalniri de suport offline.
In acest grup ( Parinti separati - parinti autentici, https://www.facebook.com/groups/168448820026598/), care este definit ca fiind: "dedicat parintilor separati, tatici si mamici" si unde "ne propunem sa facem schimb de resurse (carti, filme, articole, evenimente, specialisti) si sa aflam raspunsuri la intrebari care ne procupa legat de acest subiect (parinti separati), sunt bineveniti parintii separati indiferent de varsta sau numarul de copiii :), parintii separati care doresc sa se informeze si sa fie cat mai implicati si prezenti in viata lor si a copiilor lor.